Lumini si Umbre

A trecut Postul cel Mare, a trecut Saptamana Patimilor, a trecut si Sarbatoarea Invierii. Din tot ce a trecut, din tot ce s-a petrecut si se petrece, indeobste, in aceasta perioada cruciala pentru fiecare suflet smerit, ca pentru toate constiintele care (se) zidesc pe aur cu smirna si tamaie, micile noastre ecrane nu au retinut decat monologul sfios al unei femei ratacite. Femeie pe care au rastignit-o de dimineata pana seara, de la stiri pana la talk-show-uri si de la revista presei pana la emisiunile de satira politica si sociala. Cu o frenezie demna de rastignirea intregii biserici in care a fost descoperita biata femeie! L

“Ce e postul?” – titrau mai toate televiziunile, prelund stirea cu discursul psihedelic al unei minti cazute in propriile-i capcane. Trist si revoltator, in acelasi timp!

Nu femeia si starea ei ma intristeaza si ma revolta, nu legaturile sale fantasmagorice cu Postul Pastilor, cu Calvin, cu “biserica sinusoidala” din negura sa interioara, cat cinismul si umorul negru, extrem de rautacios, pe care-l intuiesti ascunzandu-se in spatele camerei, ranjind diabolic si juisand pubescent.

Bineinteles, stirea a fost preluata si transmisa aproape in bucla de mai toate televiziunile, ca si cum ar fi fost vorba despre o mare descoperire, despre ceva senzational, cu totul si cu totul iesit din comun, ca pe vremea cand, la varsta pubertatii, descopeream si eu nebunii Aradului meu natal, impreuna cu prietenii si colegii mei de scoala.

De la Gioconda, care prindea muste imaginare, la Sanda cu bagajele ei pentru Canada, de la Bombonel la Bobby Solo, sau de la Virgil la Kiss Torpe, bunul meu prieten si coleg Alecu ii inregistra cu acribie pe o lista in care, dupa cate imi aduc aminte, figurau la un moment dat peste 80 de nebuni, ciudati sau excentrici din Aradul copilariei noastre. Ii vizitam uneori, in grup, pentru ca Alecu le stia si locatiile, unora pe care ii studia mai atent cunoscandu-le chiar si anumite trasee, tabieturi, manii si chiar cunostinte sau rude, apropiati care mai vegheau cat de cat asupra starii lor. Ii vizitam, amuzandu-ne copios pe seama lor, mai dandu-le cate un banut, mai provocandu-i ca sa ne faca partasi la “spectacolul nebuniei lor” sau la “secretele agoniei lor”.

Astazi, intelegand ceva mai bine, oare?, “secretele nebuniei”, i-as spune mai degraba “spectacolul agoniei lor”, al disperarii si zbuciumului lor sufletesc, iar acum, dupa nebunia mediatica din jurul unui biet nebun gasit in biserica, dupa ce am vazut aproape in fiecare zi a Saptamanii Luminate acest spectacol trist, cand pe o televiziune, cand pe alta, i-as spune “show-ul agoniei noastre”, nebunia care ne goleste de sensuri, facandu-ne pe mai toti prizonieri ai unui jurnalism care si-a pierdut mintile…

Trist si revoltator, in acelasi timp!

Carta Lustratiei

In aceptiune moderna, democratica, lustratia reprezinta un proces politic prin care trebuie examinata situatia persoanelor publice sau a celor care candideaza pentru pozitii publice, cum ar fi inaltele demnitati ale statului, dar si inaltele demnitati politice, in sensul blocarii accesului la pozitiile de putere politica a persoanelor care, prin activitatile lor, trecute sau prezente, au adus sau aduc deservicii societatii sau incalca regulile si principiile democratice, respectiv principiile si valorile libertatii si demnitatii umane. Din pacate, tot acest screening politic, preventiv si curativ, precum responsabilitatea fata de incalcarea unor norme morale, respectiv fata de promovarea unor personaje controversate si indezirabile, din perspectiva actiunii umane si politice, au fost pasate "inteligent" in sarcina institutiilor statului. Si asta nu doar la noi. In mod normal, responsabilitatea acestui proces politic ar trebui sa revina societatii civile si partidelor politice, judecatorul de drept si de fapt fiind cetateanul, a carui stampila de vot poate si trebuie sa marcheze intreg acest proces politic, gavel-to gavel*!
In Romania, intr-al cincilea cincinal :) de la caderea regimului comunist al lui Nicolae Ceausescu, putem spune ca s-a inceput bine, cum si unde trebuia, dar s-a sfarsit cam aiurea. Daca s-a sfarsit!

Luni, 12 martie, se implinesc 22 de ani de la adoptarea Proclamatiei de la Timisoara, al carui punct 8, referitor la lustratie, a devenit celebru, dar si desoebit de stanjenitor pentru o clasa politica facuta la apelul bocancilor! Inceputul a fost promitator, facut cum trebuie, plecat de unde trebuie, dintr-un oras simbol pentru desprinderea de comunism si dintr-o societate civila nascuta la apelul constiintei. De atunci si pana acum, insa, intregul proces a fost confiscat, schingiuit si schimonosit de catre partidele politice la apelul lui Ion Iliescu, cel mai important si mai greu personaj vizat de lustratie.
Ce trebuia sa se intample in toti acesti ani nu s-a intamplat, chiar daca, la ora de fata, avem, chipurile, o lege a lustratiei. Adevarata lustratie nu s-a produs si nu se produce, decat biologic, cum s-a spus deja (gresit, pentru ca nu acesta este sensul lustratiei!), dar mai are o sansa!

Sansa lustratiei romanesti sta pe masa partidelor politice parlamentare, dar nu numai, deoarece astazi, cel putin formal, in fruntea acestor partide sunt oameni care nu ar avea de ce sa se teama de o lustratie autentica! Bineinteles, personal, nu cred ca e cazul ca lustratia sa vizeze fosti utecisti, pioneri si soimi ai patriei :), decat daca, prin absurd, au facut parte din CC al PCR sau din executivul comunist! Asta daca nu se doreste, ca pana cum, ca intregul proces al lustratiei sa fie aruncat in derizoriu. Cred, insa, daca vrem sa punem accentul pe prezent si pe viitor, ca e cazul ca lustratia care mai are o sansa, cea definita ca in introducerea acestui apel ;), sa ii vizeze pe traseistii politici, fapt care, cred, i-ar stimula suplimentar pe liderii partidelor politice. De ce spun asta? Pentru ca, pe de o parte, traseismul politic la varf (in Parlament, consilii locale si judetene, conducerile nationale si teritoriale ale partidelor, in Executiv, atat la nivel central, cat si la nivel local ), reprezinta o plaga care doare si se-mpute tot mai tare, devenind tot mai infierata de catre liderii politici. Pe de alta parte, trebuie sa admitem, daca vrem sa fim cu adevarat intr-o democratie de tip liberal, ca migratia, chiar si la nivel politic, tine de dreptul fundamental la libera asociere, singurul in masura sa judece comportamentul si atitudinea unui om politic fiind cetateanul, cu ciocanelul sau de vot :)!

Ce pot face partidele politice pentru o lustratie up-to-date, ca sa-i zic asa, care sa includa si aspectul traseismului politic, dincolo risipirea ipocrita in eleborarea unor legi neconstitutionale si nedemocratice, facute pe genunchi, este sa cada la intelegere si sa se angajeze la un pact politic, pe care l-as numi CARTA LUSTRATIEI. Aceasta "magna carta lustratio" ar putea fi negociata in asa fel incat, dincolo de enuntarea si asumarea unor principii, sa oblige partidele semnatare la trecerea in statut a interdictiei de a accepta sau promova persoane lustrabile si traseismul politic! Nu cred ca mai are sens sa insist asupra unor detalii si consecinte. Apelul e cat se poate de simplu: un pact al lustratiei facut cu demnitate chiar de catre cei cu adevarat responsabili de promovarea si cautionarea persoanelor compromise, controversate si indezirabile.
Nimic mai mult, nimic mai putin!

* gavel = ciocanasul judecatorului/ gavel-to-gavel = expresie care descrie un intreg proces, sesiune etc., de la un capat la altul, de la primul pana la ultimul sunet de ciocanel!

2012 - Anul sacrificiului (II)

Cei ce vor urma acest traseu (notă: de care vorbeam la sfârşitul primei părţi), asumându-şi un parcurs şi un discurs politic pe frontul luptei anti-corupţie şi al reducerii influenţei statului în societate, al reducerii birocraţiei, fiscalităţii şi cheltuielilor publice, tehnocraţi şi antreprenori, contribuabili şi analişti responsabili ai vieţii noastre publice, vor avea cele mai mari şanse să mişte poporul spre urnele electorale altfel decât s-a întâmplat la ultimele alegeri parlamentare. Doar aşa, cred eu, va putea fi abordat următorul ciclu parlamentar cu speranţe legitime pentru o luptă eficientă împotriva corupţiei, respectiv pentru armonizarea şi consolidarea construcţiei constituţionale!

Şi pentru că tot se speculează în jurul unor astfel de nume, cred că o alăturare a câtorva dintre tehnocraţii care nu au făcut politică în adevăratul sens al termenului, care nu au trecut printr-o structură legislativă sau printr-una de conducere a unui partid politic, dar care au performat în demnităţi publice, bucurându-se de o aură strălucitoare de credibilitate, ar fi mai mult decât elocventă. Dacian Cioloş, Daniel Morar şi, de ce nu, chiar Mihai Răzvan Ungureanu ar putea polariza un capital electoral foarte interesant. Şi nu sunt singurii!

Altfel, oricare ar fi eforturile şi artificiile partidelor, parlamentare sau nu, rămânem la cum a indicat Sebastian Lăzăroiu: Întoarcerea la Orient. Adică la FSN!

“Majoritatea constituantă”

Ajunşi la acest punct, trebuie să mărturisesc că nu cred în acest scenariu, decât ca o stratagemă de destructurare a USL în vederea alegerilor de la finele acestui an. O invitaţie făcută, mai în glumă, mai în serios, pentru ca PSD să îşi sacrifice PNL-ul şi PC-ul, iar PDL să îşi sacrifice partenerii de guvernare. Nimic mai mult, pe de o parte, nimic mai periculos, pe de altă parte!

Indiferent cât de tentant sună constituirea unei majorităţi care să permită revizuirea Constituţiei, o continuare a construcţiei constituţionale dintr-un astfel de punct extrem, mai ales într-o perioadă în care autorii edificiului constituţional actual, Iliescu (1991 şi 2003) şi Năstase (2003), au o influenţă semnificativă la vârful PSD, nu poate fi altceva decât un simulacru de revizuire constituţională! Cred că în mandatul în care Constituţia actuală va împlini un sfert de secol, e nevoie de alţi corifei ai construcţiei constituţionale româneşti! În etapa care se impune cu maximă necesitate, după cum au demonstrat-o ultimii 15 ani ai democraţiei noastre constituţionale, liberale, cei doi nu pot juca în tot acest proces mai mult decât un rol cameo, fără să aibe vreo influenţă în desfăşurarea acţiunii. În fond şi la urma urmei, o construcţie constituţională corectă, riguroasă, care să fie o autentică fundaţie legislativă, dar şi un acoperământ moral pentru întreaga naţiune, nu se face de azi pe mâine, de pe 2012 pe 2013. Aşa cum se spune în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Regimului Politic şi Constituţional din România, este nevoie de dezvoltarea unei culturi constituţionale, în care accentul nu trebuie sa cada atât de tare pe punerea în practică a voinţei unei majorităţi, cât pe o intensă şi extinsă deliberare publică, în care opiniile cele mai diverse şi mai puţin reprezentate să fie luate la modul cel mai serios în calcul. In calculul de rezistenţă al acestui edificiu naţional!

Una peste alta, cele două proiecte, cele două mari şantiere politice, lupta anti-corupţie şi o construcţie constituţională care să limiteze rolul şi costul statului, separându-i, echilibrându-i şi strunindu-i cu fermitate puterile, sunt singurele care mai pot salva democraţia şi economia românească de la faliment. O criză de proporţiile celei prin care trecem nu se reduce la doi-trei ani, nici chiar la două-trei cicluri parlamentare, aşa că măsurile de tratament şi de prevenţie trebuie să se bazeze pe o abordare sistemică şi pe o reformă fundamentală a statului şi politicii. Dacă e să ne raportăm la ultimele două mari crize globale, The Great Depression, 1929-1940, şi The Great Inflation, 1965-1984, la consecinţele acestora, între care al doilea război mondial, respectiv declinul unui sistem internaţional, cel de la Bretton Woods, sau falimentul şi prăbuşirea sistemului comunist, ar fi de bun simţ să ne fixăm ca bornă anul 2020, iar criza prin care trecem să ne fie de folos, chiar ca un dar, pentru reformele structurale de care avem realmente nevoie!

Cei mai inteligenţi dintre noi aşa trec prin criză, renunţând în stânga, dar crescând în dreapta!

2012 – Anul sacrificiului

Toată lumea se aşteaptă ca anul care abia şi-a scos capul din noaptea de ajun să fie un an al sacrificiului, un an al luptei pentru supravieţuire, pentru combaterea recesiunii economice şi a crizei globale, care ameninţă actualele aranjamente instituţionale şi politice. În 2011, cu precădere în ultima parte a anului, nimeni nu a scăpat de propaganda recesiunii, de discursurile ameninţătoare ale prudenţilor, scepticilor şi fataliştilor, extrem de bine răspândite şi îngroşate prin canalele media şi de pe tribunele politice.

După căderea zidului, nu îmi aduc aminte de un orizont mai sumbru ca cel descris în mass media pentru anul 2012. De la scenarii pre-creştine până la analize economico-financiare şi prognoze politice vizând ameninţarea status quo-ului şi a securităţii globale, tot meniul dezastrului cosmic a fost pus pe tarabă.

Nu zic că-i rău sa agităm steagul prudenţei, să ne abţinem, să ne gospodărim cu măsură, să facem sacrificii pentru zile mai albe, pentru un an mai bun. Cu siguranţă e mai înţelept ca, pe timp de criză, să pui în faţă răul şi să-ţi păzeşti bostănăria!

Ce ar fi mai preocupant, însă, ar fi să desluşim strategiile unor centre şi reţele de putere pentru a răspunde cu cât de cât succes pericolului de care vorbeam în introducere: ameninţarea status quo-ului. Ce sacrificii ar presupune, bunăoară, aceste strategii? Cine/ ce se sacrifică sau cine/ ce va fi jertfit pentru a putea continua şi după anul electoral 2012 un anumit proiect politic?!

Desigur, când vine vorba despre “un anumit proiect politic”, ar fi bine să ştim care anume. Din ceea ce avem în această iarnă pe tarabă, dincolo de oferta crizei, cum spuneam mai sus, se impun cu precădere două mari şi late: lupta anti-corupţie şi bătălia pentru o noua constituţie. Nu e de neglijat, însă, proiectul cardinal al oricărui om/ grup politic: guvernarea!

Ce se face şi desface, ce prefacem sau refacem, aşadar, pentru a continua aceste proiecte? Deşi, într-o perspectivă democratică de minim bun simţ, de minimă morală, este extrem de important să ne întrebăm ca şi cetăţeni ce este de făcut pentru a susţine şi promova în continuare lupta anti-corupţie şi campania pentru armonizarea şi consolidarea construcţiei constituţionale, e de înţeles că cel mai important rămâne, deocamdată, ce înţeleg să facă politicienii, adică reprezentanţii aleşi ai cetăţenilor. Nu de alta, dar, ca să revenim la criză, la ceea ce ne-a adus in situaţia de faţă, corupţia şi fatuitatea sunt cele care au pus în pericol ordinea şi libertatea pieţelor, respectiv bunăstarea şi securitatea, suveranitatea chiar, a cetăţenilor. Fiinţa democraţiei, dar şi fibra şi caracterul legilor şi drepturilor naturale, de la economie la libertate, proprietate şi chiar viaţă! În plus, în cazul României, cel puţin, şi un regim constituţional eclectic, ambiguu şi contradictoriu. Asta pe langă corupţia şi fatuitatea multor, prea multor politicieni!

Avem, aşadar, după ultimele prize mediatice, o perspectivă pe care aş numi-o “justiţie cu suspendare” şi, după insistenţele lui Sebastian Lăzăroiu, una a “majorităţii constituante”, adică un fel de “întoarcere la Orient”, cum spune titlul unei cântări din repertoriul Păsării Colibri
(“Râdeţi voi, râdeţi voi, vechi amici din Bizanţ/

Râdeţi voi dar priviţi diligenţa zace-n sanţ/

Chiar şi calul abia mai respiră de-un şfanţ/

Iar sub noi, ce belea, bicicleta n-are lanţ!”).

Justiţie cu suspendare

Cele mai proaspete decizii ale instanţelor de judecată în dosare de mare interes public au pus pe tarabă “pedeapsa cu suspendare”, iar reacţiile - cea mai prizată fiind, desigur, a preşedintelui Traian Basescu - nu au întârziat să apară. După îndelung blamatele fente cu procedura de neconstituţionalitate şi cu amânările până după prescriere a marilor dosare de corupţie, a urmat, iată, noua găselniţă bizantină, pedeapsa cu suspendare, o altă petardă din acelaşi pachet al “condamnărilor sau sancţiuniulor descurajante”, ca să citez Comisia Europeană!

Nu cred că mai are sens să detaliez aici legătura, la care m-am referit ceva mai sus, dintre corupţie şi criză. Creşterea rolului statului, a cheltuielilor şi investiţiilor publice, a birocraţiei şi a aparatului de stat, nu face decât să alimenteze corupţia politică şi să ameninţe libertatea economică. E ceea ce scoate în evidenţă actuala criză, punând în discuţie nu capitalismul şi democraţia, ci rolul statului în capitalism şi al partidelor politice în democraţie!

De altfel, în această idee trebuie să reflectăm şi asupra reacţiilor şi manevrelor strategice care au în vedere continuarea luptei anti-corupţie şi a consolidării justiţiei româneşti. Personal, nu văd în reacţia lui Traian Băsescu o repoziţionare faţă de acest proiect cu care şi-a început mandatul de preşedinte al României. În primul rând pentru că e departe de a fi o misiune îndeplinită. Acest proiect a fost perceput, atât de Traian Băsescu, cât şi de analiştii cei mai serioşi ai vieţii şi scenei noastre politice, drept piatra unghiulară a programului său politic, a edificiului politic pe care se străduieşte, ca orice om politic ajuns la cel mai înalt nivel de reprezentare, să îl lase moştenire. Cu o moştenire oricine-i dator!

Mi-e greu să cred că un om politic aflat la finalul unui astfel de mandat îşi permite să renunţe de bunăvoie la un astfel de proiect, ba mai rău, să întoarcă armele împotriva primei misiuni asumate! Nici măcar salvarea PDL de la “cotropire sau asuprire politică” nu ar justifica şi cauţiona un astfel de gest. Cred, mai degrabă, într-o strategie pentru salvarea acestei misiuni, ceea ce n-ar fi posibil fără – ce spuneam! – un sacrificiu major!

Singura perspectivă a continuării juste a luptei anti-corupţie, din punctul meu de vedere, este predarea ştafetei, scoaterea de sub tutela sa a echipei care să continue această misiune. Ştiu că, într-un tapaj mediatic de proporţiile celui angajat de peste un deceniu să îl discrediteze pe Traian Băsescu, e greu să îl vezi acum ca pe un om dedicat unei misiuni, unui proiect sau program politic. Suntem prizonierii unor mituri politice, instrumente create pentru a masca realitatea, manipulând opinia publică, şi nu doar în ceea ce îl priveşte pe Traian Băsescu.

Iata (partial) de ce, cred că lupta anti-corupţie are nevoie, de acum înainte, ca ştafeta să fie preluată de către cei ce au operaţionalizat, au pus în practică lupta anti-corupţie în perioada 2005-2012. Tehnocraţii luptei anti-corupţie trebuie să treacă la conducerea politică a acestui proces, iar pentru aceasta e nevoie de un sacrificiu major, ceea ce Băsescu, cred eu, a intuit şi, pesemne, chiar şi-a asumat deja!

Poate că tranziţia de la Orient la Occident are nevoie şi de acest patent, de trecerea din corpul magistraţilor în cel al oamenilor politici! Monica Macovei a fost, de altfel, the first in line. Pe aceasta linie, a frontului anti-corupţie. Să vedem cine va fi urmatorul...

- va urma -

Cetățenia activă

Cetățean activ – aceasta trebuie să fie titulatura de membru al mișcării “Noua Republică”. Cetățenia activă este răspunsul oferit capturării oligarhice a instituțiilor statale. (Costel Stavarache/ Doctrina Populară – Sinteza valorilor și principiilor dreptei).

Dincolo de principiile și valorile pe care le asumă și manifestă, în deplin acord cu acestea, Noua Republică trebuie să fie pe de o parte creuzetul dorințelor și intereselor pentru o cât mai mare libertate și pentru un cât mai riguros control al puterii politice, iar pe de altă parte matricea participării responsabile la viața publică. Doar așa cetățenii vor putea să ăși recupereze statul și democrația, întorcând politica cu fața spre ei, spre nevoile și aspirațiile lor legitime.

Cetățeanul activ, însă, trebuie să aibă un plan, o strategie, o comunitate și un cadru în care să acționeze coerent și vectorial, spre obiective precise, menite să forjeze și să cristalizeze un mai bine comun și o mai mare libertate individuală, prin retragerea parțială sau totală a statului din zonele în care condiția și drepturile naturale ale omului, respectiv legile naturale ale schimbului economic nu suportă constrângeri și poveri artificiale.

A fi activ înseamnă a decide în mod direct asupra poverii sau eliberării de povară.

A fi activ înseamnă a decide direct asupra restrângerii sau extinderii libertății tale.

A fi activ înseamnă a fi responsabil, cu atât mai responsabil cu cât mai liber dorești să fii!

A fi activ înseamnă a participa în mod direct la alegerea și controlul reprezentanților politici, a reacționa prompt la dubla măsură, ca la orice încercare de monopol și de enclavizare a clasei politice.

Noua Republică nu trebuie să dea atât carnete de membru, cât dovezi și oportunități de cetățenie activă. Certificatul de cetățean activ ni-l vom lua cu toții printr-o nouă constituție, prin legi noi, mai simple, mai suple și mai deschise spre libertate și responsabilitate individuală, spre libertate economică și spre justiție egală.

Pentru o cât mai bună acoperire conceptuală, dar, mai ales, pentru o cât mai adecvată consistență, Noua Republică trebuie să se fondeze ea însăși în fundamentul națiunii. Cum scriam mai înainte, dincolo de principiile și valorile pe care le asuma și manifestă, dar în deplin acord cu acestea, Noua Republică trebuie să propună urgent un nou proiect de constituție, pe care să îl promoveze, în spiritul său, de la firul ierbii, adică prin cea mai grea cale prevăzută – nu degeaba! - în Constituția lui Ion Iliescu: inițiativa cetățenească!

Pentru aceasta e nevoie de :

1. o comisie de constituționaliști care să elaboreze și să articuleze noul proiect de constituție
2. grupuri de inițiativă la nivelul fiecărui județ
3. strângerea, cf. actualei constituții, a 500.000 de semnături pentru inițierea procedurii de revizuire a constituției.

Când va fi încheiată această etapă, Noua Republică va fi creat 500.000 de cetățeni activi și se va fi fondat în însuși fundamentul schimbării pe care o așteaptă și o merită românii. Românii liberi și responsabili!

Ce este Noua Republică?

Plecat în anul 2006 de la Arad, printr-o dezbatere pe tema reformei constituţionale, conceptul de Noua Republică a fost gândit împreună cu prietenul meu Cosmin Aldea în ideea de a resuscita proiectele de reformă a statului, lansate de Traian Băsescu după câştigarea primului mandat de preşedinte al României. Valeriu Stoica, invitatul principal al dezbaterii de atunci, de la Arad, care iniţiase un proiect de Constituţie şi unul de reorganizare administrativ-teritorială, spunea după aproape un an:

<"Opţiunea pentru un tip de republică sau altul nu aparţine unui partid sau altuia, ci românilor!"

Domnule Valeriu Stoica, de la Arad a plecat conceptul Noua Republică.
-Îmi amintesc cu plăcere de dezbaterea publică din septembrie anul trecut, sub numele Noua Republică. Dacian Ţolea şi prietenii lui au făcut o treabă foarte bună, după aproape un an sintagma este reluată nu numai de către mine, ci de tot mai mulţi oameni, mai mult sau mai puţin spontan, ideea pluteşte în aer. (…)/ Observator Arădean, 3 iulie 2007, interviu realizat de Flavisu Ghender>

E drept că Valeriu Stoica m-a îndemnat atunci să instituţionalizez conceptul, să punem bazele unei fundaţii cu profil de think tank, dar, atât din motive care ţin de implicarea politică în ani electorali extrem de dificili, 2007, 2008, 2009, cât şi din motive personale, am amânat acest demers. Mai mult, visul meu era ca acest proiect să fie unul de anvergură naţională, care să pornească din capitala ţării şi să fuzioneze spiritual şi moral cu un lider de anvergură naţională, la fel de nou şi de ambiţios ca ceea ce schiţam atunci din mers, pe hârtie şi în săli de conferinţă, articulând conceptul de Noua Republică. O nouă Constituţie, care să înceapă cu o formulă a demnităţii şi generozităţii, a libertăţii şi a primatului cetăţeanului în faţa statului, “Noi, cetăţenii români de pretutindeni”, un nou sistem electoral, atât pentru alegerile locale, cât şi pentru cele naţionale, fără liste închise, de partid, deschis spre noile tehnologii, cum ar fi votul electronic, în vederea recuperării cât mai multor cetăţeni în corpul electoral, un alt statut al aleşilor, un alt raport între aleşi şi alegători, un alt sistem de partide, un alt Parlament, o altă clasă politică, mai responsabilă, mai integră, mai legată de cetate, reforme sectoriale, pe reforma în educaţie organizând, tot la Arad, în vara anului 2008, o dezbatere cu actualul ministru Daniel Funeriu, în fine, un stat nou, orientat înspre stoparea risipei şi a abuzurilor, îndreptat către piaţă şi antreprenori, către uşurarea poverii de pe umerii cetăţeanului, către primatul legii şi al stimulentelor, către o justiţie eliberată de pătratele vicioase ale politicii.

De altfel, într-o perspectivă imagologică şi axonometrică, Noua Republică este o cetate cu pieţe şi străzi pline de cetăţeni dornici să participe la decizia publică, să o controleze, să îşi formeze competenţe şi să facă performanţă. Piaţa Educaţiei, Piaţa Sănătăţii, Piaţa Muncii, Piaţa Justiţiei, Piaţa Libertăţii sau Piaţa Constituţiei trebuie să devină adevărate forumuri publice, în care, ca în Grecia Antică, cetăţenii să dezbată probleme şi soluţii specifice, plecate de la nevoile şi interesele lor, de la firul ierbii. Pentru că tendinţele vin, de regulă, de jos în sus, iar ciudăţeniile de sus în jos!

Şi pentru că nu degeaba grecii îi numeau idiotes pe cei care refuzau participarea în Agora, la viaţa şi dezbaterea publică, politicienii de azi cultivând cu imaginaţie şi mult cinism această atitudine, pentru a creşte cota electorală a partidelor pe care le controlează cu mână de fier şi discplină leninistă, Noua Republică este o cetate autentică, însufleţită de cetăţeni, condusă de politicieni-cetăţeni şi pusă pe roate de antreprenori-cetăţeni.

Piatra unghiulară a acestei cetăţi, creatorul şi administratorul ei, este cetăţenul, care trebuie recuperat ad integrum şi ad infinitum în viaţa publică, prin educaţie, cultură şi muncă, prin libertate şi responsabilitate, prin credinţă şi dicernământ.

Astfel, NOUA REPUBLICĂ este o cetate egală în sine cu suflul şi mişcarea cetăţenilor care îi dau viaţă. Iar astazi, după 5 ani de la ieşirea la lumină, după o întâlnire providenţială cu Mihail Neamţu, păşind într-al 6-lea an, care va fi, nu întâmplător un an electoral, MIŞCAREA PRINDE RĂDĂCINI...

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Izvoare de dreapta

Spuneam nu demult, amintind de un dicton latin, că puterea ar trebui să accepte cu bucurie provocarea, așa cum virtutea se bucură de ispită, pentru a-și verifica și întări condiția. Fără a o spune direct, sugeram oarecum că avem de-a face cu un principiu, cu o atitudine de dreapta. Cu un izvor de dreapta!

Ghinion, însă! Nu a trecut nici măcar o săptămână de la postarea mea și puterea și-a dat în petec, fugind de provocare prin decapitarea antemergătorului ei. Defectul predominant al partidelor și politicii românești de astăzi a triumfat. A câta oară?!

Dincolo de amplitudinea nevrozei de partid, atât de specifică acestei triste, confuze și istovitoare, frisonante tranziții, cu vârful ieșit bine de tot la vedere tocmai în perioadele de guvernare, trebuie remarcat urletul tăcut care se ridică în spatele respectivei provocări. Un fel de “râs de frontierist”, cum se zicea într-un banc ce făcea carieră în vremea lui Ceaușescu, referindu-se la cei ce încercau să fugă spre meleaguri mai libere.

Mă și mir că nu sesizează nimeni – marii analiști ai scenei noastre publice, bunăoară! – cum se vorbește cu atâta ușurință de reforma clasei politice și despre o mișcare populară, de dreapta, prin alianțe cu personaje gen Dan Diaconescu in Direct, Gigi Becali, Remus Cernea, Cozmin Gușă și alții ca ei. E un oximoron politic, oximoron care trădează fie un adevăr usturător, fie un scenariu cutremurător: aruncarea în derizoriu și în ridicol a dreptei românești! Cum poți vorbi de schimbarea clasei politice de pe poziții de dreapta făcându-l, de pildă, pe Dan Diaconescu Direct Vicepreședinte al Senatului sau Camerei Deputaților? Că acolo se va ajunge. Cum poți vorbi de o mișcare de dreapta, care să stimuleze toate resursele și voturile de dreapta din țară, vizând alianțe electorale cu fracții politice de stânga, cu populiști și aventurieri licențioși, cu nebuni și oportuniști de duzină? Cât de disperat trebuie să fii ca să pui așa ceva pe masa alegerilor?!

Eu, unul, nu cred că Emil Boc, Valeriu Stoica sau Sorin Frunzăverde, de pildă, ar putea accepta așa ceva. După mine, nici în ruptul capului! Dar nici Baconschi, Paleologu sau Sever Voinescu. Și cu atât mai puțin Cristian Preda sau Traian Ungureanu.

Cum poți vorbi de merit și reformă, de rule of law, de dreapta clasic liberală, de cea conservatoare sau de creștin-democrație amestecând grâul cu neghina? Cum poți vorbi de Reagan și Thatcher plimbându-te la braț cu trufia, cu josnicia, cu arghirofilia, cu vrăjitoria și cu necredința? Dar, apropo de Reagan și Thatcher*...

Nici nu și-a încheiat bine fraza președintele Basescu, când îi numea drept modele – ale dreptei aș zice eu, pentru că se adresa tinerilor de la Școala de Vară a PDL, deci, teoretic, generației viitorilor lideri ai dreptei românești! – că, hop!, am și sărit să ne comparăm cu aceștia. Care mai de care! Ce nu s-a scris deloc în presa noastră, nesesizat, pesemne, nici de epigonii noștri neaoși, este latura profund creștină a lui Ronald Reagan și a lui Margaret Thatcher, credința lor fermă și statornică în Dumnezeu, fără de care nicio dreaptă completă și autentică nu este posibilă.

Și, ajuns la această dăinuitoare paradigmă, mă întreb, cumva nedumerit: oare chiar vrem o dreaptă completă și autentică, chiar vrem să strângem întreaga recoltă a dreptei sub același acoperiș sau ne jucăm de-a dreapta și de-a stânga profețind sistemul bipolar și mișcări puritane din culisele unor inginerii fără niciun Dumnezeu?!

Nu de alta, dar și eu cred cu tărie, ca Margaret Thatcher, că “we are a nation whose ideals are founded on the Bible”, iar pentru asta e suficient să ne uităm la documentele noatre fondatoare, de la Proclamația de la Islaz până la Declarația de la Alba Iulia și la Constituția din 1923. Că toate sunt, în fond și la urma urmei, la fel ca și credința în Dumnezeu, izvoare de dreapta. Adevărate izvoare de dreapta.

Și pentru că am trecut mai jos niște linkuri la mărturii luminoase și peremptorii despre credința celor doi mari lideri ai dreptei, mă întreb când, oare, voi auzi un astfel de discurs la un lider al dreptei românești? La liderul dreptei romanesti...

* Vezi

http://www.heritage.org/Research/Lecture/The-Intellectual-Origins-of-Ronald-Reagans-Faith

respectiv

http://www.margaretthatcher.org/document/107246

Ce (ne) trebuie

 

Un om simplu, dar cu o educaţie complexă, solidă şi coerentă, cu un suflet mare şi o conştiinţă pe măsură. Un om curajos şi inteligent, pentru care discernământul e motorul oricarei acţiuni, un om integru, de bună credinţă.

De bună seamă, există mulţi români care corespund acestui profil, chiar dacă expunerea lor publică este aproape invers proporţională cu înălţimea acestor calităţi. Îi cunoaştem cu toţii, sunt printre prietenii noştri, printre rude şi colegi mai vechi sau mai noi. Sunt eroii nopţilor pierdute cu folos departe de lumina reflectoarelor, stâlpii de susţinere ai firmelor, şcolilor, spitalelor, instituţiilor şi organizaţiilor. Sunt surse de inspiraţie şi de încredere, modele indispensabile unei construcţii durabile. Sunt stâlpii de susţinere ai bunului mers al lucrurilor, cei care îţi aduc norocul în casă, chiar dacă ei par, cel mai adesea, lipsiţi de noroc. Sunt stâlpii pe care se sprijină cei cu mare notorietate, uneori doar ca să-şi verifice rating-ul.

“Găsiţi-mi un om norocos!”, spunea Napoleon apropiaţilor săi. De fapt, Napoleon căuta oameni care să-i aducă noroc. O societate, o ţară, o naţiune are noroc dacă genul acesta de oameni sunt aduşi/ puşi acolo unde trebuie. De cele mai multe ori nu-i găseşti în vârful muntelui, ci la poalele sale, ajutându-i pe ceilalţi să urce muntele. Uneori, însă, e nevoie ca ei sa conducă urcuşul. În condiţiile cele mai vitrege, nu nebunii şi aventurierii carismatici sunt cei care reuşesc să conducă urcuşul, ci genul acesta de oameni, curajoşi, dar raţionali, inteligenţi, dar de bună calitate. Şi de bună credinţă!

În dragoste, se zice ca inteligenţa şi loialitatea sunt afrodisiace dintre cele mai puternice.

În luptă, aşijderea, discernământul şi strategia sunt decisive. Carisma ideilor, a unei construcţii morale şi culturale robuste, e mult mai importantă decât carisma cuvintelor şi a prim-planurilor frumoase! Spunem adesea, citând înaintaşi, că ideile sunt cele care mişcă lumea. Când ideile se mărită, însă, cu genul acesta de cavaleri ai bunei credinţe lumea se mişcă într-un sens bun.

Haideţi să căutăm un om bun ca să fim norocoşi!

Dacă fiecare dintre cei ce doresc cu adevărat O NOUĂ REPUBLICĂ – O NOUĂ ROMÂNIE găseşte sau ştie un astfel de om şi reuşeşte să îl convingă să i se alăture avem o mişcare cu mult noroc. Şi de bună credinţă!

Virtus tentamine gaudet

PDL: ne-mișcare sau înnoire?

Motto: „Virtus tentamine gaudet”  (Virtutea se bucură de încercări)

Bătălia pentru continuarea reformelor în 2012 nu este deloc câștigată. Imaturitatea liderilor opoziției și sărăcia de imaginație a socialiștilor ne avantajează. Chiar și în condițiile unui sistem de vot avantajos, actualul PDL nu poate crește ușor dincolo de 25-30%. Recâștigarea fiecărui votant al dreptei presupune eforturi colosale de recredibilizare. De aceea, noua mişcare populară despre care se vorbeşte tot mai apăsat, cu diverse accente şi interese, este, înainte de orice, o provocare pentru PDL.

Dacă o reconstrucție doctrinară este deja vizibilă, grație eforturilor unor entități precum CADI, ISP sau FCD, o relansare politică a dreptei așteaptă impulsuri mult mai importante. Presiunea vine din partea publicului educat și inteligent, responsabil și exigent, care nu găsește o corespondență imediată între ceea ce declară oficialii PDL la centru și ceea ce fac reprezentanții partidului guvernamental la ministere sau în teritoriu.

Mișcarea Populară nu poate rezulta dintr-o simplă operațiune de rebranding – se impune un re-set capabil să genereze entuziasm la nivelul tinerelor generații (cele care-și vor exercita pentru prima oară dreptul de vot). E nevoie, în primul rând, de resurse umane noi. Se cere apoi o catalizare a diasporei – a milioanelor de români care au înțeles de ce austeritatea nu reprezintă capriciul Guvernului Boc, ci o politică sine qua non a tuturor guvernelor responsabile din Europa.

Mișcarea Populară va avea ca imperativ unitatea dreptei, nu divizarea ei. E motivul pentru care, începând cu această toamnă, rivalitățile personale și atacurile ad hominem între membrii familiei dreptei ar trebui să înceteze.

Fiind vorba despre o dreaptă modernă și europeană, misiunea Mișcării Populare (animată de idealul Albă-ca-Zăpada) este continuarea reformelor statului. Acest lucru nu este posibil fără o reformă a partidelor și a instrumentelor democrației locale!

Pentru adepții nevăzuți ai Mișcării Populare, dreapta este calea regală a competiţiei, a libertăţii şi integrităţii. Dreapta înseamnă garantarea drepturilor naturale: proprietatea, înainte de toate. Vorbim, totodată, despre responsabilitatea socială inspirată de valorile iudeo-creștine. Aşa cum virtutea nu se teme de încercări, dreapta românească nu trebuie să se teamă de schimbare!

Mişcarea mişcă deja prin asociații, fundații, site-uri populare pe Internet. E, probabil, momentul ca PDL să-și pregătească următoarea mutare. De ce? Pentru că România secolului XXI nu poate fi condusă de mentalități formate înainte de 1989.

Un simplu rebranding poate rămâne la operațiunea de camuflare a superficialităţii, un paleativ şi, chiar mai rău, o şmecherie, o caterincă.

Adevărații susținători ai dreptei trebuie să pregătească procedura de reset.

Vrem un nou Parlament? Nu e suficient să umblăm la cantitate, scăzând doar numarul de mandate. Suntem obligaţi să lucrăm la calitate, pregătind noi criterii şi noi proceduri de selecţie şi promovare a  viitorilor parlamentari. Căci de aici vin, de regulă, şi miniştrii României.

Vrem o altă Capitală, alte consilii locale, altceva în loc de baroni? Suntem obligaţi să schimbăm legea alegerilor locale, să deschidem listele de consilieri şi, implicit, competiţia internă, să simplificăm matricea administrativ-teritorială pentru a întări autonomia locală. Trebuie să înlesnim investiţiile şi să deblocam pieţele locale, spărgând monopolul aleşilor mai aleşi decât alţii!

Vrem integritate şi demnitate? Suntem obligaţi atunci să acceptăm provocarea şi competiţia celor mai noi, a celor străluciți profesional (deși fără o mare experienţă politică), a celor netrecuţi prin ciur şi dârmon, a celor mai tineri şi idealiști. Dreapta are nevoie de oameni din toate mediile, mai cu seamă de experiența celor care, în mediul privat, au adus plus-valoare.

Vrem o noua Constituţie? Suntem obligaţi atunci să creştem dreapta la peste 51% şi să redăm cetăţenilor puterea de a participa la un dialog naţional, recuperând în corpul electoral atât pe cei cu posibilităţi limitate de vot, cum sunt românii din afara graniţelor, cât şi pe toți dezabuzaţii democraţiei originale alui Ion Iliescu (că el a patronat scrierea şi rescrierea Constituţiei, în 1991 şi 2003!). Trebuie să ieșim de sub zodia tranziţiei mercantiliste, în care valorile, principiile, buna educaţie şi bunul simţ au fost alienate cu sânge rece, de stepă!

Altfel, Mişcarea va fi obligată să mute singură aceste obiective, de pe hârtie pe firul ierbii. De la bun început!

(publicat pe Madame Blogary, duminica, 11 septembrie 2011)



Democratia locala si arhitectura libertatii

Un nou material pe blogary.ro din seria "Democratia la firul ierbii"! De data aceasta comentariile sunt mult mai tehnice, mai la obiect. In sfarsit!
Urmatorul pas este sa punem bazele institutionalizarii unui program de dezbateri, analize si solutii pentru reforma sistemului politic la nivel local. In curand. :)

Democratie la firul ierbii (3)

Tot pe blogary.ro, al treilea material din serialul despre democratia la firul ierbii. De data asta o discutie despre solutii, cu titlul: Mașinării și reforme politice: Cum să scăpăm de baronii locali?